Criza nu se va termina odată cu slobozirea oamenilor din case. Interviu cu Bogdan Dudău. Partea a II-a
Am profitat de ultima zi de libertate „legală” (miercuri, 24 martie) pentru a-i lua un interviu necesar lui Bogdan Dudău, membru fondator al Alpin Club Carpatic din 1986, membru neîntrerupt în structurile de conducere ale Federației Române de Alpinism și Escaladă, cel care a construit primul panou privat din România, care cu peste de 20 de ani în urmă cu a promovat cu asiduitate bouldering-ul, iceclimbing-ul și canyoning-ul în România, în prezent antrenor al Lotului Național de Escaladă Juniori al României.
Râsetele din biroul Carpatic s-au mai domolit. Discutăm chestii mai serioase.
Puteți citi prima parte a acestui interviu aici.
Alexandru Codreanu (A.C.): Bun. Prima parte a interviului a fost despre sport. Hai să vorbim despre afaceri. Escalada în România este probabil singurul sport în care Statul nu a investit în baze sportive. Toate au fost construite de entuziaști, din fonduri private. Tu nu faci excepție. Cum te afectează situația actuală din punct de vedere financiar? Până la urmă ai activitatea suspendată pe termen nedefinit, nu știe nimeni cât se va prelungi distanțierea asta socială forțată.
Bogdan Dudău (B.D.): Sălile de escaladă nu funcționează ca niște baze sportive în sensul unor spații destinate în principal activității cluburilor sportive, administrate, finanțate sau subvenționate de autorități ale Statutului român. Sălile de escaladă din România funcționează ca niște afaceri, fiind (sau trebuind să fie) administrate de societăți comerciale. Activitatea sportivă în cadrul sălilor de escaladă are un caracter preponderent recreativ, practicarea sportului de performanță fiind mai degrabă excepție.
În baza stării de urgență și pe fondul pandemiei de isterie globală ele au fost închise instant, printr-o decizie a autorităților, fără nicio măsură efectivă de ajutor pentru patroni sau angajați. Trebuie spus că, în spatele acestei afaceri există un segment important de oameni care lucrează în aceste săli, atât ca angajați în activitatea de deservire-întreținere, cât mai cu seamă ca instructori.
Măsura cu șomajul tehnic, scremuta din greu, este dificil de pus în practică, căci se bazează pe rezervele de lichiditate ale societăților comerciale care le administrează. Practic, tu va trebui să plătești aceste salarii vreme de 2-3 luni, urmând ca apoi, treptat să-ți recuperezi acești bani.
În concluzie, îți trebuie rezerve pentru a putea spera la ieșirea din criză. Dar care este orizontul de așteptare, cât va dura nebunia?
Al doilea aspect al afacerii sunt chiriile. Toate sălile de escaladă funcționează în spații închiriate, iar proprietarii acestor spații se anunță mai intransigenți (și) decât băncile când vine vorba de suspendări, reduceri, amânări, șamd. Sumele nu sunt deloc mici, cheltuielile de chirie reprezentând partea cea mai consistentă din cheltuielile operaționale ale unei săli de escaladă.
Daca în ceea ce privește băncile și cei împrumutați, Statul tot a mai produs niște palide și viclene măsuri de ajutorare pentru neinspirații clienți ai băncilor, în materie de chirii acest lucru nu s-a făcut și nici nu cred că se va face vreodată. Daca te uiți atent, începând cu onor Președintele țării și până la ultimul funcționar guvernamental, toți își câștigă traiul din chirii. Declarațiile de avere adună invariabil apartamente, terenuri, păduri, șamd. Avem de a face cu o clasă politică moșierească sau, mă rog, imobiliară.
A.C.: Cât vom rezista în condițiile astea?
B.D.: 2, 3, 4 luni de zile, depinde de câte rezerve are fiecare sau cât este dispus să piardă, cât va mai vrea să riște împrumutându-se, etc. Chiar dacă Guvernul a fost „generos” și a alocat vreo 11 miliardele pentru garantarea creditelor (apropos, pentru combaterea efectivă a crizei s-au dat maxim 100 milioane !!!), am mari îndoieli că sălile de escaladă (multe administrate de pseudo-cluburi sportive) se vor putea califica la obținerea de împrumuturi bancare.
Și chiar dacă vom ajunge într-un timp rezonabil la mal și vom termina cu starea asta de urgență, repornirea afacerii pe fondul iminentei recesiuni economice va fi o mare, mare, problemă.
A.C.: Cum a primit publicul închiderea sălii Carpatic?
B.D.: În mod disciplinat. Lumea s-a conformat. Băieții mai afectați, mai suferinzi, mai isteți, mai apropiați, cunoștințe, chestii de genul acesta au încercat să mai apeleze la mine, să mai țin, să mai fac, dacă se mai poate … Mi-a părut foarte rău să-i refuz pe acești entuziaști. Dacă n-ar fi fost riscul acesta să devin dușmanul poporului și să fiu pus la zid în caz că face vreunul coronavirus … poate aș fi relaxat situația. Dar așa, cu armata asta de isterici, nu am vrut sa mă transform în Acarul Păun al răspândirii corona în România. Izolarea salvează omenirea!
A.C.: Distanțiere sportivă.
B.D.: Da, asta e, campania de distanțiere sportivă! Însă vreau să fie foarte clar că nu subscriu de niciun fel la această campanie!
A.C.: Ai informații despre ce fac celelalte săli?
B.D.: Nu. Nici înainte nu aveam informații. Niciodată nu a fost foarte bine conectat sau pasionat de spionaj economic. Cu atât mai puțin acum. Evident că au ajuns și la mine vești cum că unii dintre colegii foarte implicați social s-au gândit să își protejeze clienții din vreme, responsabilitate civică, vrăjeli de astea pentru hipsteri.
Eu nu i-am „protejat”! Cred că fiecare om, până la urmă, e stăpân pe propriul lui destin. Ai buletin, votezi … Fiecare patron e stăpân pe propria lui afacere și fiecare om, la rândul lui, este liber să ia decizia pe care o consideră de cuviință în materie de gradul de expunere la multitudinea de riscuri din viața asta. Haideți să nu mai trecem bătrâni cu forța strada. Până la urmă un criteriu de selecție sunt deciziile pe care le iei. Dacă tu transferi puterea de decizie personală unei alte entități, cu toții vom deveni ca oile și vom urma disciplinat oaia din frunte care ne poate duce la tăiere.
A.C.: Ai informații despre ce fac cățărătorii din alte țări?
B.D.: Ce să vorbim? Să afli ce? Nu m-a pasionat. Să mă apuc să-i întreb pe bulgari dacă ei se (mai) pregătesc? Și dacă se pregătesc, ce? Pentru ce se pregătesc? Asta e o mare problemă.
Rămânem în casă, ne antrenăm pe ascuns, fugim pe la munte și ne ascundem ca să nu ne arate opinia publică cu degetul că eu. Ce mare răspândac sunt daca mă urc în propria mașină în București și mă dau jos la munte? Nu mă întâlnesc cu nimeni pe traseu și îmi las corona virușii pe pereții de la Belvedere! Hai să fim serioși!
Am ajuns în situația de neimaginat de a empatiza și cu acela care s-a dus la grătar. Și-a urcat familia în mașină, s-a dus undeva pe un tăpșan, și-a pus grătarul, și-a strâns toate alea – îmi place să cred că a lăsat locul curat, curat – și după aia s-a întors acasă. Hai să fim serioși, sunt spații largi. Oricum, indiferent ce zice mass-media, în parcuri și la munte e lume foarte puțină.
Dacă ar fi să trag o concluzie, este că nu sunt optimist. Va fi mai rău, și pentru societate, și pentru sport.
A.C.: Ce face FRAE în acest timp?
B.D.: S-a închis dom’le!
A.C.: E corona!
B.D.: Eu mă bucur foarte tare că am avut inspirația deosebită de a-mi duce sportivii, care se confundă până la urmă și cu Lotul Național de Escaladă al României, la singurele concursuri internaționale de anul acesta. A fost o mare bucurie, am și câștigat ceva medalii; am gândit concursurile astea ca pe niște pregătiri, niște introduceri în acest an competițional. Unele națiuni le-au sărit, pentru că au zis că e prea devreme, că se antrenează acasă; acum am rămas cu toții acasă!
Perspectiva mea este cea a unui an competițional anulat în totalitate. Jocurile Olimpice e clar că se vor amâna; s-au dat peste cap toate sistemele de calificare, recalificare, tot. Reorganizarea cere timp, iar semnele de întrebare legate de stingerea virusului nu au un răspuns concret. Când toată lumea tușește, sportul tușește și el, în rând cu toate.
A.C.: Este Statul Român interesat să finanțeze în continuare federațiile sportive?
B.D.: Dom’le, nu știm! Hai să plecăm de la o realitate! Logic, pe informațiile pe care le avem, reacțiile Statului sunt disproporționate, iar măsurile luate sunt proaste și tâmpite! Iar dacă măsurile sunt bune, însemnă că informațiile oficiale sunt false!
Dacă virusul acesta afectează consistent numai populația de peste 70 de ani, de nu-i izolezi pe ăștia în hoteluri de lux, iar pe ceilalți îi lași să-și vadă de viață, în niște mecanisme economice care ar continua să se învârtă? În situația asta, în care informația ți-e ocultată, iar măsurile ți se par ilogice, mă întrebi pe mine dacă văd vreo perspectivă? Am mai zis asta, simt că în România zilelor astea e nevoie de morți. Măsurile luate trebuiau justificate prin morți și, mai cu seamă morții sunt chemați să alcătuiască eșafodul măsurilor care se vor lua și care vor rămâne și după nebunia asta.
Până când ne vom confrunta direct vreunul dintre noi cu un caz concret de corona virus, rămân sceptic.
A.C.: Se vor mai putea susține sălile de escaladă și cele de sport chiar și după ieșirea din criză? Vor mai avea clienți suficienți pentru a rămâne profitabile? Având în vedere inerția distanțierii sociale, clienții vor reveni lent în sălile de sport.
B.D.: Bun. Hai să o luăm metodic. În cele 3, 4, 5 luni, cât o dura criza, ce faci? Nimeni nu și-a făcut, sau mai bine zis nu cred că are niște rezerve atât de consistente pentru a susține chiria și salariile. Te împrumuți, nu? ….
Dar să mergem pe varianta optimistă: am reușit să trecem criza împrumutați. Reîncepem activitatea, clienții cu abonamentele suspendate în 18 martie revin, iți cauți angajații … care-i mai găsești. Mulți dintre ei îți vor căuta de muncă în perioada asta. Va fi o mare bulversare a resurselor umane.
Să nu uităm și de bulversarea socială. După 4-5 luni de nepracticare a sportului, acesta s-ar putea să iasă din modul de viață al multora. Să devină cel mult o amintire recurentă.
A.C.: Rutina s-a spart, s-a pierdut motivația.
B.D.: Da, rutina s-a spart. Mulți sunt captivii rutinei și puțini au sportul în ADN.
A.C.: Se vor pierde clienți. Deși vor apare alții noi, toți vor fi speriați. Revenirea publicului în săli poate fi un proces lent.
B.D.: Da, dar tu ai afacerea construită pe o anumită structură financiară. Am construit sala asta pentru că am intuit că pot primi 50-100-200 de clienți. Bun. Deschid sala, plătesc chirie, aduc 4-5 oameni, iar la finalul lunii am numai 25 de clienți. Ce fac? Tai din sală? Cu ce bani să tai? Că tăiatul ăsta costă. Trebuie să dai jos placi, prize, să modifici configurația și structura panoului. Și ajustările astea sunt posibile, dar costă. Sălile de escaladă nu sunt sinonime altor săli de sport, în care strângi 2 gantere și pe bagi în cămară. Și chiar dacă aș investi în reconfigurarea sălii, proprietarul spațiului nu este de acord cu partajarea bunului închiriat.
Asta e marea problemă. Criza nu s-a terminat când se termină. Riscăm să pățim ca soldatul scăpat cu viață pe front, dar moare călcat de mașină la întoarcerea acasă.
Puteți citi prima parte a acestui interviu aici.
Bogdan Dudău, din era corona, escalada