De ce merg ceilalți pe munte?

Știu de ce merg pe munte. Iar până aseară credeam că știu și de ce alții, aparent diferiți de mine, fac același lucru. Însă discuțiile cu prietenii și clienții mi-au strecurat în gând îndoiala.

Întrebați de merg pe munte, toți prietenii, având diferite vârste și niveluri de experiență montană, au dat răspunsuri asemănătoare:

– Mișcare, aer curat, relaxare;
– Odihnă activă, stare de bine (mens sana in corpore sano);
– Expunerea copiilor la un stil de viață sănătos;
– Descoperirea unor locuri pitorești;
– Posibilitatea de a evada din băile de mulțime din marile centre urbane;
– Autocunoaștere (fizică, dar mai ales psihică) în afara zonei de confort.

Cealaltă întrebare, „De ce merg ceilalți pe munte?”, a deschis larg ușa unor răspunsuri extrem de variate, care au ca numitor comun suspiciunea că ceilalți merg pe munte din motive vanitoase:

– Palmares. Dorința de a bifa repere montane;
– Validarea propriei persoane și atragerea de reacții pe rețele sociale;
– Socializare;
– Autodepășire.

E puțin probabil să redescoperim inocența vremurilor când munții erau singurul spațiu în care îți puteai găsi (temporar) libertatea, iar toți cei care mergeam pe munte eram camarazi.

Nu ne ajută să mergem, asemeni lui Proust, în căutarea timpului pierdut. O idee mai bună ar fi să îi privim mai indulgent pe cei cu care ne întâlnim pe munte; deși par diferiți și ne privesc la fel de suspicios, s-ar putea să avem multe în comun.